Un articol exceptional despre producatorii de mere de la Râu Alb, Barbuletu, Voinesti etc…(republicat)

1
40

Suprafaţa minimă din care-ţi scoţi pâinea „din pomi” – 7 hectare de livadă

Toamna trecută, ţăranii – scoşi din foame de polonezi

Judecând după ritmul în care dispar puieţii de pomii fructiferi din rafturile supermarketurilor, ai putea crede că majoritatea bucureştenilor şi-au propus să vândă fructe în piaţă. Într-un fel, „moda” vine ca urmare a încălzirii – globale sau de alt soi – care pârjoleşte de la an la an tot mai rău Capitala. La 40-50 de grade Celsius, te usuci ca o smochină, aşa că „mania” gazonului cu câteva floricele, îngrădit de beton şi gresie, apune. Şi, dacă tot trebuie să pui un pom în curte, cel mai potrivit este să alegi unul fructifer – primăvara te bucuri de flori, iar vara de ceva roade – care au alt gust după ce le-ai cules cu mâna ta.

Dacă vrei să înţelegi ce face diferenţa între un „pomişor de oraş” cu două – trei poame şi un „pur sânge” al cărui rod te umple de poftă numai când îl vezi, te duci în „Ţara Merilor”. În Voineşti-Dâmboviţa şi în împrejurimi – plantaţii de meri cât vezi cu ochii. Pomii nu sunt cine ştie ce frumuseţe, ba chiar dacă nimereşti noaptea printr-o livadă s-ar putea să înţepeneşti de frică. Sunt scunzi – un pic mai răsăriţi de statul unui om – cu tulpinile groase, cu ramuri scurte şi contorsionate.

Între plantaţii găseşti însă un tablou cu adevărat de coşmar – o părticică din fosta staţiune de cercetare Voineşti. Din ea a rămas o nenorocire, ca după cutremur, cu câţiva pereţi dărâmaţi şi câteva clădiri care stau să pice. Nici măcar paznic nu mai este, doar doi câini maidanezi atât de lehămesiţi că nu se mai obosesc să mai latre. Sătenii se uită cu jale la ruine – le arde buza după spaţiu de depozitare, pentru a nu fi siliţi să-şi vândă producţia la repezeală oricărui bişniţar care vine după cules.

Câţiva metri mai încolo se întinde pepiniera staţiunii. Pomişorii nu sunt cu mult mai ieftini decât „similarii” de la supermarket – 150 de lei/bucata. Şi cu toate că trebuie să baţi atâta drum ca să-i cumperi, se vând ca pâinea caldă – cam 10.000 de bucăţi pe săptămână, în primăvara asta. Li se zice „de doi ani”, dar de fapt angajaţii staţiunii muncesc patru ani pentru ei: în primul an se sădeşte portaltoiul, în al doilea se altoieşte şi se taie „suportul” de rămâne doar o surcea iţită din pământ, în al treilea an încep să apară mugurii pomului altoit şi abia în al patrulea e bun de vândut. Când să zici că ai terminat treaba, te trezeşti cu altă belea: hoţii. „Şi în noaptea de Anul Nou vin la furat.

Odată ne-au luat 500 de pomişori, altă dată – 800. La ăla care ne-a luat 800, pot să vă zic şi numărul de la picior. I-am luat urma, ca indienii. Ştim ce cizme purta şi în ce remorcă ne-a încărcat pomişorii. Un singur om a fost. Vă daţi seama ce nebunie o fi fost în capul lui când a venit la furat, dacă a reuşit să smulgă cu mâinile goale 800 de pomişori în câteva ore? Par ei mititei, dar au rădăcini puternice, nu e uşor să-i smulgi din pământ, şi vă zic sigur că nu a folosit nici o unealtă.

Le-am zis poliţiştilor pe cine bănuim şi de ce, dar s-au mişcat ca ochii mortului. La vreo săptămână ne-au zis că n-au găsit nici un indiciu. Nici un hoţ de pomişori n-a fost identificat din ‘89 încoace. În schimb, eu sunt la un pas să ajung la puşcărie, pentru că am cumpărat nişte bălegar şi l-am transportat până acasă cu tractorul meu. M-a oprit un poliţist că n-are remorca număr de înregistrare şi că e faptă penală”, povesteşte cu amărăciune Ion Blidaru, inginerul şef al staţiunii Voineşti.

Brandul „de Voineşti” – ca „brânza de Sibiu”

La câţiva kilometri de Voineşti începe comuna Bărbuleţu. „Ştiţi cum e cu merele de Voineşti? Sunt ca brânza de Sibiu. Sună bine. Dar dacă ar fi să adunaţi câte mere de Voineşti se vând în toate pieţele într-o zi, ar trebui să fie Voineştiul cât jumate din ţară”, spune, hâtru, un localnic. Cei din Bărbuleţu se mândresc că au mere mai bune decât la Voineşti. „Suntem la deal, spre munte, soarele bate altfel, iar fructele au altă aromă şi culori mai vii”.

Învaţă să-şi îngrijească merii din generaţie în generaţie. Aici n-a ajuns colectivizarea, dar de ponoasele tranziţiei tot n-au scăpat. Din ‘89 încoace este tot mai greu să trăieşti de pe urma merilor. N-au plecat mulţi în străinătate, dar nici n-ar putea rezista o familie dacă n-ar avea măcar un om pe salariu, la oraş. „Acum, ca să trăieşti decent, trebuie să ai cel puţin 7 hectare de livadă. Şi decent aici nu e ca la Bucureşti, înseamnă doar vreo 10-15 milioane de lei vechi, de familie, pe lună”, spune Florin Istrate, unul din localnici. Pe sătenii din Bărbuleţu i-au scos anul trecut din sărăcie polonezii. A fost un an tare prost pentru meri în Polonia şi au dat năvală să ia mere pentru industrie.

Sătenii povestesc că plecau merele cu tirurile din sat. Aşa a ajuns kilul de mere bune, dar micuţe – „ca alea de se vând cu 3 lei noi în piaţă, acum” – la 40 de bani, iar cele mari, frumoase de tras în poză – la 1,5 lei. Anul ăsta, tot satul se roagă să se întoarcă polonezii. Zic că, dacă rămân pe mâna bişniţarilor din Bucureşti, nu scot bani nici cât să treacă iarna.

Mărul – muncă pentru tot anul

Pentru orăşenii cu vile, umplerea unei curţi cu pomi fructiferi pare lucru simplu. Cumperi pomişorul, sapi o groapă, îl sădeşti şi aştepţi să îi dea frunzele. Cei care trăiesc de generaţii din cultura pomilor fructiferi spun însă că pomii sunt pretenţioşi şi te pun la muncă tot anul. În primăvară, când se iţesc mugurii, apare şi gărgăriţa florilor. Gângania iese din pământ după două-trei zile în care temperatura atinge 9 grade Celsius. În aproape o săptămână, se maturizează, se împerechează şi îşi depune ouăle în interiorul bobocului încă închis.

Dacă nu stropeşti să omori paguba la timp, mărul înfloreşte … un soi de cuişoare şi ai pierdut toată recolta. Când încep să se mijească frunzuliţele, trebuie să stropeşti pentru reapăn şi focul bacterian. Când apar florile – iar stropeşti pentru reapăn şi făinare, un soi de ciuperci de care nu scapi cât e mărul în viaţă. Mai stropeşti când se scutură petalele – pentru afide, viespe, mînătoare, reapăn şi făinare, când e fructul cât lintea, când e cât mazărea, când e cât aluna… Apoi, până se coace stropeşti din 8 în 8 zile. Dacă plouă după ce ai stropit, o iei de la capăt. Iar substanţele nu le dai aşa, mecanic, trebuie să ştii ce cumperi, de unde, să ştii exact la ce moment e dăunătorul „vulnerabil”… Apoi, mai e şi grindina.

Vine la început de primăvară, când sunt pomii înfloriţi – te-a scăpat de o grijă, nu mai ai de ce să-i stropeşti în anul ăla; vine când sunt fructele coapte – ai muncit de pomană un an întreg. Şi îngrijitul pomilor nu se opreşte la tratamente: trebuie să le pui îngrăşământ, din cel bun, nu azot cu polonicul, că nu mai au fructele gust; trebuie să-i tunzi; să-i sapi – să nu fie fir de buruiană la cel puţin un metru jur împrejurul pomului. În fine, când trece culesul, bagi fructele în beci, dar nu în orice soi de groapă.

Dacă faci beciul din piatră de râu şi, după ce îl goleşti primăvara, îl dezinfectezi cu sulf, ai condiţii ideale – temperatură de 3-4 grade şi umiditate de 80% şi nici urmă de ciupercă. Poţi să ţii fructele de la cules până în aprilie, fără să dai cu nici o substanţă pe ele. Stau ca pe ramură, în pom – nici nu se stafidesc, nici nu se strică.

sursa si articol complet la:
http://www.gandul.info/reportaj/

1 COMENTARIU

  1. am absolvit cursurile liceului agro ind voinesti in 1985 statiunea pomicola era de un nivel european si spun asta ptr ca am avut ocazia sa lucrez in spania inacest domeniu 3 ani unde am inteles ce inseamna pomicultura cu adevarat .ptr dl director al statiunii petre multe salutari din partea nepotului lui cepoiu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here